Vara aceasta este pentru mine o vară a împlinirii dorințelor amânate.
Una dintre ele este să urc pe Muntele Olimp, spre cel mai înalt vârf al Greciei – Mythikas (2918 m.), așa că am trecut la practică, vara are doar 3 luni și am multe de făcut. 😀
După o re-documentare pe bloguri despre traseu (făcusem asta cu un an în urmă, și deja mă visam pe traseul respectiv), am pregătit echipamentul, mașina, rezervările și am plecat pe ruta București – Litochoro, un drum de 750 km. (10 ore).
De la Hotel Boutique la malul mării, la refugiu la 2000 m.
Am ajuns după-amiază în Litochoro și rezervasem o noapte la Hotel Olimpus Mediterranean Boutique****. Am căutat repede o salată grecească bună, un biban de mare și un vin retsina. Le-am găsit într-un restaurant cochet, cu accente evidente mediteraneene.

Apoi, fuga repede la plajă, este la doar 10 km. de hotel și mai sunt câteva ore până apune soarele.

Detalii traseu
Surse de apă:
– Prionia (izvor);
– la o oră de mers de Prionia (alt izvor);
– Refugiul A (izvor + bufet).
Cazare: Refugiul A-Spilios Agapitos (rezervări aici: www.mountolympus.gr)
Durată:
– Prionia (1000 m.) – Refgiul A (2100 m.) 3-4 ore
– Refugiul A (2100 m.) – Vf. Skala (2866 m.)3-4 ore
– Vf. Skala (2866 m.) – Vf. Mythikas (2917 m.) 1,5 ore

Diferență pozitivă de nivel: 2000 m.

Perioada: Iulie 2016

Traseul este marcat cu romb galben “E4” (Europeana munților).

A doua zi am plecat spre Prionia (1000 m.), locul de unde începe traseul spre Mythikas. După 20 km. și 30 min. de mers cu mașina, am ajuns în Prionia. Aici este o parcare mare unde poți lăsa mașina și un izvor pentru alimentarea cu apă. Este destul de aglomerat, mașini multe și un autocar tocmai parcase; este soare și temperatura aerului este peste 30 grade. Am pregătit rucsacul și la ora 14.00 am intrat pe traseu, spre refugiul A (2100 m.).
Avem de urcat 3h30 – 4h pe un drum de munte (potecă) fără dificultate mare, parțial umbrit, dar cu urcare susținută. Prima oră de urcare trece printr-o porțiune plină de vegetație, am întâlnit chiar și un cuib de șerpi și câteva șopârle 😀
Provocarea cea mai mare a fost de fapt căldura și rucsacul puțin cam greu. Citisem pe bloguri că apa la refugiu ar fi limitată, așa că am avut cam 6 litri la noi, doar de apă. După o oră de urcare găsim și primul izvor cu apă potabilă. Pe traseu, trafic mare de munțomani, de la cei care se pregăteau pentru Olympus Marathon până la cei mai amatori ca noi.

Nici nu știu când au trecut cele 3 ore și am ajuns la refugiu. Refugiu care arată că o pensiune, foarte curat, cu bufet cu băuturi și mâncare gătită. Prețurile sunt foarte decente. 1.5 euro o apă la 1.5 l, 2 euro o bere/suc, 5 / 7 / 10 euro mâncarea. Iar cazarea a costat 13 euro/persoană. Sunt și câțiva români aici la refugiu, și în general lume faină.

Este necesar să faceți rezervare înainte, este destul de aglomerat vara. Am primit o cameră de 6 persoane în care mai erau cazate 3 românce foarte de treabă și un austriac. Sunt și dușuri, foarte ok de folosit, singura problemă este că nu există apă caldă. 😀 Am mai făcut niște fotografii și timpul parcă zboară, la 9 suntem deja în cameră, iar la 10 se stinge lumina.

Poți campa și cortul în spațiile special amenajate.
Vă recomand să nu cărați prea mută apă cu voi până la Refugiul A, având în vedere multiplele surse de pe traseu, dar de la Refugiu până pe Mythikas nu sunt surse de apă, așa că de aici încolo e cazul să faceți provizii.
Temperatura la 2100 m. este aproximativ aceeași ca și în Prionia, poate cu 2-3 grade mai jos. Adică foarte cald!

Pornim spre Mythikas

Nu pot să spun că a fost cel mai confortabil somn pe care l-am avut la refugiu…austriacul a citit mult după ce s-a stins lumina (la lumina unei lanterne), iar când a adormit a început să sforaie…mda…
În jur de ora 9 am plecat pe traseu, mi-a părut puțin cam rău că nu am plecat mai devreme pentru că avea să ne prindă căldură aia mare chiar la 2800 m., pe versantul fără pic de umbră.
Începem să înaintăm prin pădure, însă după 2 km. ieșim în platou și vegetația începe să dispară. Urcarea este deocamdată lejeră, însă se simt bine razele soarelui, deși e abia ora 10. Ne bucurăm de peisajul care se așterne în fața ochilor, cu mici pâlcuri de zăpadă. Zărim 2 capre negre care se joacă prin zăpadă. Traseul este bine marcat, în mare parte este potecă și duce doar către cele 2 vârfuri.

Cred că suntem undeva la 2500 m. și de aici începe o urcare mai serioasă, văd în jurul meu oameni tot mai echipați, cu bețe, protecții pe cap pentru soare, iar eu sunt ca o floricică, după cum se vede și în poze 😀
Urcarea asta de aproape o oră pe grohotiș, cu soarele bătând pe noi, ne-a cam pus capac. În fața noastră se vede vârful Skala, deși speram să fie Mythikas. Ajungem pe vârful Skala și facem o mică pauză, ne bucurăm de peisajul superb care îți poate da și o stare de rău de înălțime, pentru că partea cealaltă a vârfului este o cădere în gol.

  
Foarte mulți se opresc aici pentru pauză înainte de urcarea pe Mythikas. Mă uit curioasă spre porțiunea de srambling care urmează și pot să spun că mă cam înfricoșeaza putin…și nu doar pe mine. Astfel că rămân singura care vrea să meargă mai departe spre Mythikas. Partea asta de scrambling necesită o atenție mai mult decât sporită, îndemânare și concentrare maximă. Și mai ales…sa nu te uiți în jos! Este foarte bine marcată, sunt semne pe pietre la fiecare 3 metri.

Am hotărât să cobor singură măcar prima parte, așa, de dragul de a vedea ce înseamnă scrambling; am început coborârea de 25 minute, nu mi se pare chiar greu dacă stai bine la capitolul “rau de inaltime”, singură mea problemă este soarele care a încins pietrele și pe mine inclusiv. Mă doare capul, simt că am făcut insolație, mă gândesc că mai am jumătate de oră de mers în stilul ăsta și apoi o oră întoarcere (dacă totul ar fi mers normal, dar aș fi făcut sigur insolație), mă gândesc că cineva mă așteaptă pe Skala în soare, si…renunt să mai avansez. 🙁 Mă întorc înapoi la 30-40 minute de Mythikas (sau cel puțin așa credeam eu).

Urc înapoi peretele abia coborâte, mă mai bucur puțin de peisaj și începem coborârea finală spre Prionia. La coborare…alta treabă! 😀 O luăm la vale parcă din inerție și ajungem foarte repede la refugiu – într-o oră și jumătate. Ne odihnim puțin, bem o bere rece și pornim spre Prionia. În 2 ore suntem la mașină, plini de praf, transpirați, dar cu amintiri frumoase. Sunt recunoscătoare că nu am avut incidente neplăcute, și, mai ales, sunt recunoscătoare pentru persoana dragă de lângă mine care mă urmează fără ezitare în toate nebuniile mele.
Acum urmează o binemeritată relaxare la…mareee! Pregătesc un nou articol în curând, fiți cu ochii pe prima pagină. 🙂